Omilie la duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci a Sfântului Chiril al Alexandriei

Omilie la duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci a Sfântului Chiril al Alexandriei


Omilie la duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

a Sfântului Chiril al Alexandriei

 

Evanghelia după Ioan III, 13-17

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.  
14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,  
15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.  
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.  
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. 

 

„Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 14-15)
 
După ce a susţinut destul şi i-a arătat (lui Nicodim) cauza pentru care nu-Şi înalţă cuvântul învăţăturii la înălţime nemăsurată şi mai presus de fire, coboară iarăşi la cele săvârşite prin Moise ca chipuri ale celor de sus, ştiind că mai mult prin călăuzirile unor chipuri decât prin precizări duhovniceşti poate ajunge omul la cunoştinţa adevărului. El spune prin aceasta că trebuie să Se înalţe pe Sine însuşi ca şarpele cel înălţat prin Moise. Prin aceasta arată că e necesară cercetarea istoriei, spunând iarăşi către cel ce nu înţelegea nimic: „Cercetaţi Scripturile... că ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (In 5, 39).[1] Astfel şerpii săreau la cei din Israel în pustie, iar ei cădeau ca spicele şi, arătându-şi marea teamă către cel ce părea să privească fără grijă la primejdie, strigau cu glasuri înspăimântate şi cereau scăpare de sus şi de la Dumnezeu. Iar Acela fiindcă era bun şi milostiv, ca Dumnezeu, porunceşte lui Moise să le înalţe un şarpe de aramă. Şi porunceşte să vadă în el izbăvirea prin credinţă. Căci leacul celui muşcat stătea în privirea la el şi credinţa împreunată cu vederea privitorilor aducea izbăvirea de primejdiile cele din urmă. Aceasta e istoria. Dar prin ea se înfăţişează ca un chip toată taina întrupării. Căci şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuia tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe moduri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el veninul de multe feluri al răutăţii. Şi nu puteau scăpa altfel de păcatul care îi biruia decât prin ajutorul cel din cer. S-a făcut deci Dumnezeu-Cuvântul întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească, precum s-a scris, păcatul în trup (Rom. 8, 3) şi să Se arate pricină veşnică de mântuire celor ce privesc la El printr-o credinţă tare şi prin pătrunderea dogmelor dumnezeieşti. Iar faptul că s-a fixat şarpele pe un stâlp înalt (Num. 21, 9) arată pe Hristos ridicat la înălţimea văzută şi cunoscută, ca să nu rămână necunoscut nimănui de pe pământ, cum zice şi El însuşi (In 12, 32), pentru pătimirea de pe cruce.[2]
 
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16)[3]
 
Aici arată pe faţă că este Dumnezeu după fire, dacă e necesar să înţelegem că Cel ce s-a născut din Dumnezeu-Tatăl este şi Dumnezeu, neavând dobândită această demnitate, ca noi, ci fiind cu adevărat ceea ce se crede că este. Deci o spune şi aceasta cu cel mai bun folos, amintind de iubirea faţă de noi a lui Dumnezeu-Tatăl, şi folosind în mod înţelept şi potrivit cuvântul despre aceasta. Astfel, ruşinează pe Nicodim, care nu credea în aceasta, mai bine-zis îl arată ca necrezând. Iar a nu crede îndată, când învaţă Dumnezeu, ce este altceva dacă nu a învălui adevărul în păcatul minciunii? Pe lângă aceasta, spunând că Se dă pe Sine însuşi pentru viaţa lumii, îndeamnă să înţeleagă îndată de ce pedeapsă se fac vinovaţi cei ce nu dau nici un preţ unui har atât de minunat. Căci aşa de mult, zice, „a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat”. Să vadă iarăşi ereticul care luptă împotriva lui Hristos şi să spună: în ce constă mărimea dragostei lui Dumnezeu-Tatăl, sau cum ne-am putea altfel minuna de ea după cuviinţă? Va trebui să răspundă, fără îndoială, că mărimea minunată a dragostei Lui se vede în aceea că dă pentru noi pe Fiul Său, Care este Unul-Născut. Deci ca să rămână şi să se păstreze marea iubire a lui Dumnezeu-Tatăl, trebuie să se înţeleagă că El e Fiu, şi nu făptură. Iar Fiu al lui Dumnezeu zic că este Cel din fiinţa Tatălui, adică de o fiinţă cu Cel ce L-a născut şi Dumnezeu real şi cu adevărat. Iar dacă, după părerea ta, nu e din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl şi nu e Fiu după fire şi Dumnezeu, ne va lipsi şi minunea iubirii Tatălui. Căci, în acest caz, a dat o creatură pentru creaturi, şi nu pe Fiul adevărat. Dar va apărea şi fericitul Pavel, zicând: „Călcând cineva Legea lui Moise, va fi ucis fără milă, pe cuvântul a doi sau trei martori. Dar gândiţi-vă cu cât se va învrednici de o pedeapsă mai aspră cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 10, 28-29). Căci Îl calcă neîndoielnic pe Acesta nesocotindu-L Fiu adevărat, ci împreună- slujitor cu Moise, frate cu cel creat prin faptul de-a fi fost creat, chiar dacă prin superioritate în mărire şi bunătate întrece pe alţii în slavă.[4] Şi este adevărat cuvântul lui Pavel. Căci va plăti printr-o pedeapsă cu mult mai grea cel ce a călcat în picioare pe Fiul, pentru că n-a dispreţuit o creatură, nici un împreună-slujitor cu Moise. Deci mare şi mai presus de fire este iubirea Tatălui, Care a dat pe Fiul Său propriu pentru viaţa lumii. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3,17) Numindu-Se pe Sine în mod deschis Fiul lui Dumnezeu, nu voieşte să lase cuvântul neîntărit, ci-1 mărturiseşte prin fapte, ca, aducând, ca să zic aşa, dovada calităţii Sale, să-i facă mai siguri în credinţă pe ascultători. Căci n-am fost, zice, trimis după grăitorul de Dumnezeu, Moise, ca să judec lumea prin Lege, nici nu dau porunci spre a face vădit păcatul, nici nu împlinesc o misiune de slujitor. Ci vin cu iubirea de oameni proprie Stăpânului, eliberez pe rob ca Fiu şi Moştenitor al Tatălui, preschimb în har Legea care osândeşte, dezleg păcatele care strâng ca nişte lanţuri pe oameni; am venit să mântuiesc lumea, nu să judec. Căci Moise, ca slujitor, trebuia să slujească Legii care judecă, dar Eu, ca Fiu şi Dumnezeu, pot să eliberez lumea de blestemul Legii şi să tămăduiesc slăbiciunea prin puterea superioară a iubirii de oameni. Iar dacă harul care face drept e mai înalt decât porunca ce osândeşte, cum nu urmează că trebuie înţeles ca depăşind măsura proprie slujitorului Cel ce are o putere atât de proprie lui Dumnezeu şi dezleagă pe om de legăturile păcatului? Acesta socotesc că este unul dintre înţelesurile celor de faţă, şi nu unul născocit.[5] Al doilea, care are aceleaşi temeiuri şi dă o explicare înrudită celor de mai sus, se va putea arăta şi din iubirea adevărată a celor iubitori de cunoştinţă. Mântuitorul vedea pe Nicodim fixat în legile mozaice şi stăpânit încă de porunca veche şi, ca atare, respingând naşterea din nou prin Duh şi pregetând să treacă la vieţuirea nouă şi evanghelică, socotind, cu dreptate, că aceasta este mai grea decât cele poruncite înainte. Nefiind neştiutor, ca Dumnezeu, Hristos îl eliberează de tulburarea acestei stări şi-i arată că porunca prin Moise e mai greu de suportat pentru osânda ce o aduce lumii, iar pe Sine Se înfăţişează ca Dăruitorul blândeţii, zicând: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul în lume ca sa judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.”[6]
 
 

[1] Iisus afirmă şi prin aceasta cu hotărâre Dumnezeirea Sa. Scripturile nu sunt decât o pregătire a omenirii pentru primirea Lui, ca singurul prin care se poate mântui, ca Adevărul şi Lumina tuturor. Sfântul Chiril al Alexandriei
[2] Văzând în şarpele care ne-a făcut să păcătuim păcatul nostru mort, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dar trupul lui Hristos e înălţat nu numai ca Cel în care e învins păcatul, ci şi ca Cel ridicat prin aceasta întru slavă, ca să fim şi noi în ea, omorând din puterea Lui păcatul în noi. Murind cu Hristos păcatului, înviem şi noi la viaţa fără de păcat şi fără de moarte.
[3] E de remarcat legătura ce o face Hristos între asemănarea Sa cu şarpele, mort păcatului, din scrierea lui Moise, şi între afirmarea directă că Dumnezeu L-a dat pe El, Fiul Său, morţii din iubire pentru noi. Iubirea stă la baza morţii Lui pentru noi; iubirea Lui şi a Tatălui Său. Iisus nu uită să unească totdeauna iubirea Lui mântuitoare pentru noi cu iubirea Tatălui. Numai iubirea lui Dumnezeu cel nemuritor poate să ne dăruiască şi nouă nemurirea.
[4] Dacă cineva dispreţuind Legea lui Moise, deci pe Moise ca şi creatură, era ucis, cu cât mai mult nu va fi sortit morţii cel ce dispreţuieşte pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi ne-a dat Evanghelia vieţii veşnice? Cine dispreţuieşte iubirea lui Dumnezeu se închide ei şi nu va iubi nici pe Dumnezeu. Iar dacă iubirea lui Dumnezeu cel nemuritor ne va ţine veşnic în viaţă, lipsa ei este una cu moartea noastră.
[5] Legea arată care este păcatul şi prevede pedeapsa pentru el, ceea ce înseamnă că aşteaptă de la om ferirea de păcat. Dar omul nu se poate feri, dată fiind slăbiciunea lui. Deci, Legea nu scapă de păcat şi nu eliberează conştiinţa de chinul lui. Legea lui Moise e dată de Dumnezeu, Care dezaprobă păcatul. Într-un fel, Legea aduce ceva mai mult decât concepţiile panteiste, care socotesc că tot ce se face de către om se face în baza unei necesităţi naturale şi că, deci, nu există o deosebire între bine şi rău, între virtute şi păcat. Legea îl făcea deci pe om să spere că Dumnezeu va căuta să-1 scape de păcat prin puterea Lui. Aceasta s-a petrecut când Fiul lui Dumnezeu însuşi, făcându-Se om, a învins păcatul şi a dat şi fraţilor Săi puterea să scape de el. Aceasta n-a făcut-o simplu, prin declararea omului ca fiind drept, fără ca acesta să fie făcut aşa, în baza autorităţii Sale de Stăpân şi peste Lege, ci a făcut-o întrucât a dat omului în mod real puterea Sa, să se înfrâneze tot mai mult de la păcat. Declararea omului ca drept este astfel şi o ridicare reală a lui, în Hristos, la starea de drept, de necondamnabil. Primul înţeles 1-a arătat Sfântul Chiril până aici. Al doilea, în continuare. Amândouă aceste lucruri: neaplicarea Legii, care judecă pe om, şi comunicarea puterii de-a se înfrâna în mod real tot mai mult de la păcat, nu le-a putut da omului decât Fiul lui Dumnezeu făcut om. Numai El 1-a putut face pe om fiu al lui Dumnezeu, ca pe Sine, fiu necondamnat şi fiu capabil să iubească pe Dumnezeu, din puterea iubirii Tatălui şi a Fiului Său ca om. Dacă Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu şi de o fiinţă cu El, ci numai un om slujitor, nu ne-ar putea scăpa de păcat.
[6] Oare afirmarea că se poate duce o vieţuire evanghelică, mai grea, nu contrazice pe cea de mai înainte că, datorită slăbiciunilor firii, nu putea împlini poruncile Legii? De fapt e mai grea vieţuirea evanghelică numai pentru cel ce nu cunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu, Care dăruieşte omului naşterea din Duh şi harul iubirii, sau puterea Sa dumnezeiască prin credinţă. Faptul că Însuşi Fiul lui Dumnezeu e trimis în lume ca om, arătând iubirea lui Dumnezeu faţă de ea, e o dovadă că El n-a venit să facă mai grea ridicarea omului din păcat ci mai uşoară. Aşa caută să scape Hristos pe Nicodim de grija că e greu de împlinit ceea ce cere El. Cu cât vine Dumnezeu mai aproape de om, cu atât îl ridică mai sus, dar îi dă şi puterea pentru aceasta. Căci în această pogorâre a lui Dumnezeu la om se arată iubirea Lui, care e cea mai mare putere pentru om.
 
traducere și note: pr. Dumitru Stăniloae

 

Sus