Omilie la duminica a XXVII-a după Rusalii

05 Decembrie 2015 in: Omilii

Evanghelia Duminicii a XXVII-a după Rusalii (Luca 13, 10-17)

În vremea aceea Iisus învata într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a raspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, savârşite de El.

 

Să cugetăm împreună la cuvântul ascultat. Acum şi aici, ne simţim întru acel „astăzi” dumnezeiesc al lui Iisus, Dumnezeu şi Om, acolo, în acel loc sfinţit de El. Căci unde este El e sfânt. El a sfinţit şi sfinţeşte totul. Şi, intrând, ochii I se îndreaptă către sărmana femeie gârbovă, una dintre „aceşti prea mici fraţi ai mei, cum îi numeşte Mântuitorul pe toţi sărmanii lumii. Şi noi, la rândul nostru, ar trebui să nu ne tulburăm, să nu slăbească, ci să crească iubirea noastră atunci când, mai ales în biserică, am vedea pe cineva bolnav; gârbovit într-un fel. Îndeosebi acolo să se îndrepte ochii noştri. Un Părinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum să birui în tine mândria, iuţimea: îndeosebi prin bărbăţie şi milă. Unind bărbăţia (puterea) cu milă, vei învinge mândria şi iuţimea.

Acolo, Iisus căutând, cu puterea şi mila Lui – însuşiri dumnezeieşti răsădite şi în noi, ca virtuţi – Îşi îndreaptă ochii către ea, o cheamă şi rosteşte: Femeie, dezlegată eşti de neputinţa ta, Îşi pune mâinile asupra ei. Şi prin mâinile Lui, prin puterea Lui – căci putere ieşea din El şi vindeca pe toţi care erau în faţa Lui – ea se dezleagă; se îndreaptă şi priveşte cu uimire în sus, spre El, spre Cel de sus coborât la cei de jos. Să simţim şi să trăim această taină a tainelor! Căci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborând la noi, ca noi să ne înălţăm către El. Parcă nu te poţi opri să rosteşti un cuvânt, atât de scump, de adânc tâlc, al sfântului Grigorie Palama: Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descoperă în coborârea la cele smerite. Iar cele smerite prin El se înălţă.

Iubiţilor, să încercăm să fim aşa cum adâncul din noi o cere, să fim în consens cu Hristos (pentru că El e Sensul). Psalmistul strigă, rugându-L pe Dumnezeu: Arată-mi calea pe care voi merge!. El e Calea. El e Sensul. Toţi căutăm absolutul. Dar absolutul e numai în Dumnezeu. Îl căutam acolo unde nu este; căutam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea îşi dă sensul. Lumea nu poartă în ea veşnicia, existenţa fără de început şi fără de sfârşit. Ne-a dat Dumnezeu să fim fără de sfârşit, să avem şi noi parte de veşnicie, dar nu suntem fără început. Tragismul demonului acesta a fost: în orgoliul lui vrând să fie în locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtătorul de lumină, s-a trezit deodată că nu e fără început: „Era un timp când nu era. L-a adus şi pe el Dumnezeu – ca pe toţi îngerii, ca şi pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum ştim cu toţii că în urmă cu un timp nu eram. Fiecare din noi a început să existe printr-o chemare. Aşadar, nu în noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecărei zidiri pe care o înfăptuieşti, aşa dă Dumnezeu sens Zidirii Sale, ţie; despărţit de El, rămâi fără sens. Numai cu El cunoşti calea pe care să mergi.

Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate să le vindece, care „S-a făcut păcat pentru noi, luând Crucea, durerea păcatului, ca să biruie păcatul şi moartea – trăia durerea sărmanei gârbove. De aceea s-a îndreptat cu ochii către ea. Vedeţi, de optsprezece ani suferea. Ceva mai înainte Mântuitorul vorbise de cei optsprezece peste care căzuse atunci un turn, şi se zdrobiseră. Numărul 18 înseamnă de trei ori câte şase. Şi numărul şase, în tâlcuirea celor vechi, e număr defectibil. Deci de trei ori câte şase arată cât de dramatică era căderea femeii gârbove.

Gârbovirea, starea aceasta ultimă, de a nu putea privi în sus!, de a se fi schimbat în tine sensul gravitaţiei. Pentru că în păcat, cum spun Părinţii, gravitaţia îşi schimbă sensul de la Dumnezeu (aceasta este adevărata noastră gravitaţie) către tine însuţi, către eul tău, către pământ. Nu că pământul nu are în el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina păcatului insuflat de demon şi săvârşit de om, prin vărsare de sânge: Blestemat este pământul din pricina păcatului tău (Facerea 3, 17). Şi atunci, privirea în jos e căderea din sensul existenţei tale. De aceea demonul e simbolizat prin şarpe, care se târăşte pe pământ, cum a fost pedepsit: „Pe pământ te vei târî, cu pământ te vei hrăni” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pământ a omului, foamea de cele de jos e foamea de păcat; şi păcatul e pâinea demonului. Adam a pus un fel de nou început existenţei, spun Sfinţii Părinţi, cu privirea aceasta în jos – în păcat, stricăciune şi moarte.

Înţelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastră în jos. El o dezleagă, şi femeia priveşte în sus. Şi toţi se bucură. Unul singur nu se bucură în clipa aceea (şi rămâne singur): mai-marele sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca şi Iair, de mai înainte, a cărui fetiţă, de doisprezece ani, murise. Şi acolo numărul este semnificativ: doisprezece – de două ori câte şase. Aici, parcă mai grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine şi se pleacă înaintea Mântuitorului, acesta se împotriveşte, deşi nu îndrăzneşte să-I spună de-a dreptul Mântuitorului, ci vorbeşte la plural, adresându-se mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze. Venind, deci, în acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei. Sărmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de muncă, un fel de lucru; un fel de muncă sub blestem. Iar Iisus venise să ridice blestemul, să vindece. Era zi de sâmbătă, şi sâmbăta era ziua odihnei. Dar Iisus spusese şi acel cuvânt: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă!.

Să luăm aminte: S-a odihnit Dumnezeu la încheierea zilelor Creaţiei. Dar odihnă lui Dumnezeu – şi noi înţelegem – nu e somn. Nu e somnul leneşului – cum va spune un Părinte, nu e nici măcar somnul ostenelilor. Ci odihnă e pacea unui fapt împlinit. Era odihna zilelor Creaţiei, şi la sfârşitul fiecăreia din ele, cum spune Scirptura: a văzut Dumnezeu că este bine – că este frumuseţe. Şi zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu că toate sunt bune foarte. Apoi a statornicit în poporul lui Israel: Şase zile să-ţi împlineşti osteneala ta. Iar ziua a şaptea e ziua Domnului.

La acest cuvânt, rogu-vă, cu luare aminte cercetând, să acultam şi să înţelegem. Traducerea, tâlcuirea Vechiului Testament, trecerea în limbă nouă a fiecărui neam, s-a făcut din două surse. Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraică. Dar, în curgerea vremii, petrecând poporul evreu în robiile asiriană şi babiloniană, iar în timpul imperiului lui Alexandru Macedon răspândindu-se şi ajungând în alte ţări, după sute de ani au mai uitat limba strămoşilor.

Limba ebraică veche – păstraţi acest cuvânt şi tâlc – nu avea decât consonante: b, p, c, d, g, şi altele. Şi nu reuşeau ca să pună vocalele la locul lor, să le lege. Să dăm un exemplu: consonanta d, consonanta b şi consonanta r; cuvântul astfel format era tradus fie dabar (introducând vocală a) – care înseamnă cuvânt, fie deber (introducând e), care înseamnă ciumă. În loc de cuvânt, ciumă! Trecem acum la cuvântul rostit de Mântuitorul, când L-a ispitit demonul şi I-a zis, după patruzeci de zile de post: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrelor acestora să se facă pâini. Mântuitorul i-a răspuns atunci: Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Dar în textul vechi este scris: Nu numai cu pâine… ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu. Deci, în textul ebraic lipseşte „cuvântul”.

Şi pentru că iudeii mai uitaseră limba – îndeosebi cei din Alexandria, oraş mare al imperiului elenist, întemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvântul lui Dumnezeu, al Vechiului Testament, în limba greacă. Au fost aduşi de la Ierusalim, de la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, câte şase bărbaţi, deci şaptezeci şi doi de bărbaţi, care au tradus Vechiul Testament în întregime, cam pe la anii 200 înainte de Mântuitorul Hristos. Şi aşa a apărut Septuaginta, adică Vechiul Testament al celor şaptezeci de bărbaţi. Şi tot Răsăritul creştin, ortodocşii, au tradus Biblia Vechiului Testament după Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea latină, în secolul IV către V, Vulgata, la început tot după Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai apoi după textele ebraice (deşi Fericitul Augustin i-a atras atenţia). Şi a rămas în Apus, pentru lumea catolică şi protestantă, traducerea după ebraică, iar în Răsărit, în Bibliile noastre – după Septuaginta. Dar, ce aţi observat? Mântuitorul însuşi, cum a rostit cuvântul? – Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul… – Deci aşa cum apare în Septuaginta. Mântuitorul, apostolii aşa au tradus. Şi aşa am păstrat noi până în ziua de astăzi.

Ajungând aici, revenim la acel cuvânt al mai-marelui sinagogii: Şase zile să lucraţi, iar nu în zi de sabat. Să nu lucraţi!. De unde rostea el cuvântul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din Deuteronom 16, 8. În Bibliile protestante aşa este scris: Şase zile să-ţi împlineşti lucrul tău, iar în ziua a şaptea să nu faci nimic. Aşa se încheie. Iar în traducerile franceză, engleză, germană: nici un lucru. În Biblia după Septuaginta, după care Mântuitorul însuşi a citat cuvintele Vechiului Testament, citim aşa: Să nu faci în acele zile nici un lucru, fără numai cele pentru suflet. Am putea, oare, găsi tocmai în Biblie acest nihilism total? Nimic?

Aceasta este, însă, o dramă a conştiinţei umane, pe care o regăsim chiar în Evanghelia de astăzi, la sărmanul, mai-mare al sinagogii. Mântuitorul lucra şi îi vorbea în acest adevăr deplin al existenţei, aşa cum se rostise şi în Vechiul Testament: „cele ale sufletului”. Când osteneala, munca noastră a căzut sub osândă, când ea e pătată de blestem, de suferinţă umană (munca forţată şi atâtea forme ale robiei; moartea însăşi, în cele din urmă), atunci, o asemenea osândă a omului era oprită. Dar nu binele era oprit! Cum să oprească Dumnezeu cele pentru suflet? Şi pentru vindecarea lui şi a trupului. Pentru aceea a venit să lucreze Dumnezeu. Acuză la adresa Mântuitorului, cum citim în Evanghelia după Ioan, îndeosebi aceasta era: că dezlega sâmbătă. Sâmbătă devenise – pentru poporul evreu, se înţelege – actul de referinţă capital al Legii, al crezului. De aceea căutau să-L învinuiască şi să-L omoare. Dar binele este etern; Mântuitorul dezleagă conştiinţele, inima. El spune: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez. Să cugetăm adânc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, în actul creator şi de viaţă făcător sta însăşi fiinţa binelui. Dumnezeu lucrează, creează în timp, iubiţilor.

Timpul unit cu actul creator şi actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitală a Evangheliei de astăzi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea veşniciei în Creaţie. Astăzi – numele timpului lui Dumnezeu, eternul acum intră într-un început. El e începutul, şi prin el existăm. Timpul e deodată cu zidirea, cu făptura, cu Creaţia. Citim acum primul verset al Scripturii: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (început şi facere); la fel cu primul verset al Evangheliei după Ioan: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu şi toate printr-Însul s-au făcut. El e începutul. Creând, a zis Dumnezeu: Să fie!. Mântuitorul când predica aşa începe: Amin, amin zic vouă…; iar Amin înseamnă “să fie”. Iar noi încheiem orice rugăciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfârşit, un răspuns la ”să fie” al lui Dumnezeu.

Şi atunci, acest „să fie”, acest „da” al lui Dumnezeu spus la începutul Creaţiei e rostit cu fiecare zămislire a unei făpturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui Dumnezeu – Amin, începutul zidirilor lui Dumnezeu (Apoc. 3,14).

O, iubiţilor, ascultăm cuvântul aşa rugând pe Dumnezeu, să ne lumineze cum să trăim taina sărbătorii, evenimentul sărbătorii, evenimentul divin. Căci sărbătoarea dezvăluie un „astăzi” al lui Dumnezeu. În fiecare duminică e sărbătoarea Învierii – Astăzi al Învierii; şi apoi, de-a lungul anului bisericesc, toate sărbătorile, cu feluritele înţelesuri, înţelegeri – Crăciunul, Învierea, s.cl. Şi fiecare sărbătoare reiterează acest „să fie” al fiecăruia, chemarea fiecăruia dintre noi de a lucra cele pentru suflet, sfinţind timpul. Pentru că sufletul este cununa omului, conştiinţă, unicitatea omului, şi întreaga făptura o iluminează, o umple de lumină, de lumina adevărului. Orice gând, orice cuvânt divin simţi că te înfioară, te pătrunde, te transfigurează!

Am cugetat, după rânduiala sfântă, pornind de la acel „să fie” al fiecăruia, în Hristos, că El este Amin-ul a tot omul din lume: începi ziua, sfinţind-o, cu Tatăl nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai bogată carte de rugăciuni a creştinului ortodox) – Ceasurile, nişte slujbe anume rânduite, ale Ceasurilor, punctând timpul, oriunde ne-am afla. Pentru că cele rânduite în Ceasuri – întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea – sunt troparele în legătură cu viaţa Mântuitorului, iubiţilor. La ceasul întâi: „Dimineaţa auzi glasul meu, Împăratul meu şi Dumnezeul meu.” La ceasul al treilea ce eveniment a avut loc? – Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime. Şi e troparul: „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm Ţie”. Ceasul al şaselea, aşa cum citim în Ceaslov: „Cela ce în ziua şi în ceasul al şaselea pe Cruce ai pironit păcatul cel cu îndrăzneală făcut de Adam în rai, şi înscrisul greşelilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pe noi.” Aici, gândeşti că Mântuitorul, pe Cruce fiind, a rupt înscrisul păcatelor noastre, blestemul nostru. Iar Ceasul al nouălea, la trei după-amiază: „Cela ce în ceasul al nouălea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoară cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pe noi.”

Altfel spus, din moment în moment, în timpul zilei, oriunde te-ai afla, să gândeşti şi să te rogi: la ceasul al treilea a coborât Duhul Sfânt… Doamne, fă-ne vrednici pe noi, Duhul Sfânt să lumineze în noi! Duhul de viaţă făcător. Şi Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!; la al şaselea, Mântuitorul, pe Cruce, a rupt înscrisul păcatelor. La fel zici: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!; iar la al nouălea, când Domnul Şi-a dat duhul pe Cruce, la fel te gândeşti şi rosteşti acelaşi cuvânt: Cela ce în ceasul al nouălea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule, omoară cugetul trupului nostru. Omoară cugetul morţii! Şi se înalță atunci sufletul, mintea ta către Înviere. Căci în Hristos ultimul cuvânt nu-i moartea, ci Învierea şi viaţa. Privirea în sus!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, ne scoate şi pe noi din orice gârbovire, din orice cădere sub stricăciune şi moarte! Şi înalță mintea, sufletul nostru către Tine, Izvorule al vieţii, al nemuririi! Amin.

Părintele Constantin Galeriu